Eu :caut aripi!!

Am urcat in pod acolo unde am aranjat o casuta pentru papusile mele si unde obisnuiam sa ma joc in fiecare zi.De la geamul imens puteam admira cerul cum nu se vedea de nici unde altundeva.Intr-una din acele zile erau pasari multe si privindu-le mintea mea de copil tare creativ s-a lovit de o mare revelatie.Oare de ce eu nu as putea sa zbor ca ele?Mi-am chemat sora,mai micuta si i-am ordonat sa-mi aduca 4 prosoape si 6 ace de siguranta.La fiecare brat am legat cate doua si la 3 urma sa ma impinga .Ideea era sa dau din aripi si sa ma inalt la cer ….Din nefericire am ajuns in nici doua secunde sa-mi sparg capul de cimentul din curte.Surioara mea,a coborat imediat jos si cand a ajuns in fata baltii de sange m-a trosnit cu cea mai teribila reactie afirmand:

-Proasta esti ca n-ai dat din aripi!!!
Iata cum mi-au cusut doctori fire in mijlocul capului si cum am primit o bataie zdravana cat s-o tin minte.Am fost dezamagita de esecul meu si multe zile nu am urcat in pod.Imi era rusine ca nu mi-a iesit desi eram ferm convinsa ca se poate…Mi-am promis sa mai incerc dar cu altfel de aripi caci poate prosoapele mici ale mamei nu aveau puterea suficienta sa ma inalte.O sa pun la avizierul scolii(singurul loc de anunturi de care stiam eu) un anunt precum ca eu fetita din clasa a 1 :caut aripi!!
Anii au trecut si am uitat sa mai incerc sau poate ca dorinta mea de a zbura a fost inlocuita cu alte dorinte specifice fiecarei etape.Astazi nu imi mai doresc sa zbor atat de mult ,cred ca viata in sine mi-a scos de pe lista crezul meu in puterea mea de a ma ridica la cer. Nu prea suna a ceva omenesc…
De la gradinita umblam numai cu fruntea pe sus si cand nenea fotograf ma poza stateam drepata ca un stalp ,cu mainile pe langa corp si cu picioarele adunate..nu cred ca respiram de frica sa nu prinda in poza respiratia.In timp pozele deveneau tot mai sugestive si fetita bucalata tot mai schimbata.

Cu toti am avut macar o idee geniala cand am fost mici ,o idee ce acum ne face sa zambim..Sunt sigura ca multi am incercat macar o data un lucru imposibil pentru mama si tata dar care noua ni se parea simplu si realizabil.Gandindu-ma doar la dorinta mea sa zbor pot afirma ca fiecare an de atunci incolo a fost influentat de acea intamplare.Am vrut sa zbor ,am cazut mi-am spart capul si am fost dezamagita.Cu toate astea am continuat sa sper ca intr-o zi voi reusi.Mi-am continuat viata incercand sa fac ceea ce imi doresc constienta ca pot oricand sa cad si sa nu reusesc ..mi-a fost mai putin frica de esec.Am ajuns sa plec de langa mama ca un pui ce-si paraseste cuibul si mi-am atins fiecare tinta. Evident cu teama sa nu o voi  ajunge dar cu increderea ca indiferent de rezultat pot sa o iau de la capat si sa incerc iar. Intreaga noastra existenta e pentru mine un joc psihologic in care aceleasi lucruri se intampla si se repeta ,cu diferenta de semnificatie .Cum nu mai sunt copil dorinta mea de a zbura a capatat o cu totul alta culoare.Nu mai poarta culoarea cerului ci a idealurilor greu de atins dar nu imposibile.
Alaturi de mine ceilalti fac acelasi lucru ,zboara spre implinire si se zbat sa gaseasca aripile potrivite pentru calatoria lor.Cam asa vad eu viitorul.Un zbor continuu pornit de la o revelatie stupida sau de la o presupunere  de copil nestiutor.Un zbor in care ne pastram mereu inocenta si naivitatea desi ni s-au frant multe perechi de aripi…

…Dezamagim oameni in fiecare zi tocmai pentru ca e greu sa-i multumim pe toti dar sa dezamagesti un copil mi se pare atat de trist..Eu Intr-o zi am sa incerc sa zbor din nou caci i-am promis copilului din mine….Continui sa cred ca se poate si am decis ca aici pe blog ,astazi sa pun anuntul meu la care nu a raspuns nimeni :
Ma cheama Codruta  ,am 22 de ani si caut aripi!!! Va multumesc !